Lectie cu cleni

Sa nu cumva sa faceti greseala de a va inchipui ca sunt un om batran. Ca sa fiu corect, acum cand scriu aceste randuri, sunt un om in plina putere. Cu toate acestea, povestea pe care vreau sa v-o impartasesc imi pare ca s-a petrecut cu o viata de om in urma. Nu stiu cat apasa nostalgia pe umerii oamenilor aflati in plina activitate, preocupati de problemele de zi cu zi si cat timp pot sa se abandoneze acestui simtamant. Pe mine insa ma incearca din cand in cand, mai ales in serile lungi de iarna, cand dorul dupa partidele de pescuit incepe sa fie dureros. Si atunci, din neguri de memorie, persoane si intamplari din trecut ma cheama inapoi, in vremurile lipsite de griji ale adolescentei, cand prietenii erau cu adevarat prieteni iar bucuria pescuitului nu putea fi umbrita de nimic. Nici macar de esecurile in concursurile ce le porneam ad-hoc de fiecare data din placerea competitiei si impulsionati de varietatea mare de pesti ce puteau fi capturati. Sigur ca scurgerea vremii are darul de a estompa intamplarile neplacute si a le hiperboliza pe cele frumoase. Dar cand vorbim de "pestii de altadata" oare numai asta sa fie? Cand povestim de frumusetea pescuitului din copilarie sa fim influentati numai de filtrul pozitiv al memoriei? Nu prea cred.
Oradea este un oras de o frumusete aparte si care are particulara calitate de a te cuceri pentru totdeauna daca ai rabdarea sa-l privesti asa cum a-i vrea sa privesti Parisul sau Londra. Daca ai rabdarea de a-l strabate acordand atentie si cladirilor sau monumentelor, nu numai vitrinelor, vei descoperi un oras care iti va ramane in suflet. Oradea mai are privilegiul de a fi un oras de frontiera ceea ce te obliga la multa prudenta atunci cand ai de gand sa vizitezi imprejurimile si nu putine au fost situatiile cand straini de localitate au fost interpelati de graniceri pentru ca au ajuns prea aproape de granita. Si asta nu era un lucru placut in vremurile trecute. Iata de ce, desi pe mai toate caile de acces dinspre oras spre granita se gasesc lacuri foarte frumoase ne-am codit destul de mult pana am hotarat sa exploram un astfel de loc.
Ca de fiecare data imboldul a fost dat de niste vesti aflate din tot felul de surse, ajunse la noi mai mult ca un zvon. "Se prinde frumos la Tarianu!". Tarianu este ultimul sat inainte de iesirea Crisului Repede din tara si tot acolo se afla ultimul stavilar din Romania. Asa ca in mod sigur acolo sunt pesti cei mari care vin direct din Tisa.
Somni imensi si stiuci batrane au inceput sa ne colinde visele. Doi adolescenti, care nu vazusera somni decat in poze iar singura stiuca pe care o capturasera fusese prinsa cu o plasa minuscula, nici azi nu stiu cum, in timp ce strangeau puiet de peste pentru un pescuit la clean, au inceput sa viseze cu ochii deschisi. Vacanta era in toi si ei se pregateau pentru prima mare expeditie ceva mai departe de casa. Locurile noastre obisnuite de pescuit erau in apropierea orasului, fie pe apele pline de pesti de toate soiurile ale Crisului Repede, fie in celebrele balastiere ale Episcopiei. Sa nu va inchipuiti ca nu apucaseram si partide mai serioase, la balti indepartate. Ba da! Dar atunci nu facuseram decat sa insotim cativa vecini, oameni seriosi, care nu au avut timp sa se ocupe si de noi, sa ne explice cate una, cate alta din tainele pescuitului la peste mai mare. Asa ca printre partidele la carasi, rosioare, platici sau obleti ne straduiam sa furam si noi ceva meserie. Pentru ca in momentul in care incercai sa treci la clean sau scobar insemna ca tinzi spre categoria pescarilor titrati. Si asta era un pas absolut necesar inainte de a incerca la crap, stiuca sau salau. Intelegeti deci cam ce putea fi in sufletul nostru, acum cand pregateam prima expeditie in care plecam singuri. Fara vecini, fara alti pescari maturi. Singuri cu sculele noastre, cu momelile noastre, singuri cu priceperea si fortele noastre.
Iata-ne asadar la o ora foarte tanara, la inganarea zilei cu noaptea, in masina de Tarianu. Ingramaditi in racoarea diminetii, undeva pe ultimele locuri ale autobuzului care urma sa plece peste cateva minute, doi baieti cu un rucsac si doua undite chinezesti din bambus. Atat aveam. Doua undite pe care reusisem sa le cumparam de la magazinul A.G.V.P.S. dupa ce vrajisem vanzatorul, cateva zile la rand, pentru a-l convinge sa ni le puna deoparte in momentul in care primeste marfa. Altfel aceasta se epuiza in cateva ceasuri si sansa de a ajunge in posesia unor undite chinezesti era foarte mica. In rucsac, asa cum era firesc, rame, viermusi, fire de diverse grosimi, ace, plute, doua juvelnice si tot tacamul necesar erau ingramadite laolalta cu haine de schimb si o punga cu zahar cubic. De mancare nu aveam nevoie. Entuziasmul si zaharul cubic erau suficiente. Aruncam, usor panicati, priviri in toate partile asteptand din clipa in clipa sa fim intrebati de destinatie si coborati din masina. Asa cum v-am spus Tarianu e pe frontiera iar noi nu posedam permis de granita. Si nu prea era de gluma. Rasuflam usurati intr-un tarziu, cand autobuzul se urneste, murdar si plin de praf, ducandu-ne spre iesirea din oras.
Chiar daca se face pe un traseu ocolitor, pentru a deservi mai multe sate, calatoria e scurta deoarece granita e aproape. Probabil ca localnicii, pentru ca marea majoritate a calatorilor sunt din Tarianu, au fost instruiti cu privire la persoanele straine ce pot aparea in zona. Dupa primele priviri aruncate pe sub coada ochilor am inceput sa fim interogati asupra destinatiei si scopului calatoriei noastre. Noi eram convinsi ca aspectul si dotarea noastra spun totul dar prevederea... Se pare ca dupa cateva schimburi de cuvinte am reusit sa indepartam suspiciunile pentru ca in momentul in care, cu sinceritate am declarat ca nu avem PG (permis de granita) am fost adoptati. "Lasa ca daca se ia de voi le spun ca sunteti nepotii mei" se ofera amabila o batranica. "Da nu cred se fie probleme. Se vede che nu sinteti de aia care se fuge peste granite" completeaza un tanar ars de soare si cu mainile batatorite de munca. "Astia are nas si stie pe cine trebuie se pezeste." Discutia se incheaga si cu putin curaj incepem sa intrebam despre accesul spre rau, despre locurile mai bune de pescuit. Oamenii nu stiu prea multe sau, asa cum aveam s-o aflam de-a lungul anilor urmatori, cei care stiu nu prea vor sa-si deconspire locurile. "Hai faceti-va mici ca uite acuma ne opresc granicerii!" Ne ghemuim mai bine in scaunele noastre si imediat autobuzul opreste la semnalul unei grupe de soldati cu petlitele verzi. Usa se deschide si doi dintre ei urca in masina salutandu-se cu soferul. Cativa pasi in lungul culoarului, cateva priviri aruncate pasagerilor, strangeri de mana cu doi-trei dintre tinerii aflati in masina si...gata. Cum gata? Gata. Nimeni nu ne intreaba nimic si autobuzul porneste spre statia din centrul satului. Rasuflam usurati, convinsi de aceasta data ca nimic nu ne mai poate intoarce din drum si incercam cu precipitare sa culegem ultimele informatii.
Cu cosuri de nuiele pline de cumparaturi, sacose de diverse marimi, geamantane si alte pachete, puhoiul de calatori adunat pe drum se imprastie in patru zari. Doi tineri, derutati si nedumiriti raman langa autobuz incercand sa mai ceara cateva indrumari. Lumea este insa grabita, vara e in toi si la camp sunt tare multe de facut. Ne pornim asadar la drum, in lungul unei poteci pe care tanarul cu mainile crapate ne-o arata la marginea unui canal. Este capatul canalului de legatura intre Crisul Repede si Crisul Negru, lung de cateva zeci de kilometri si viitor loc de desfasurare a numeroase aventuri pescaresti. Il privim indiferenti fara sa banuim cat de mult ne va captiva acest canal in anii urmatori si ce buni prieteni vom deveni peste foarte putin timp. Acum insa nu ne spune nimic. Noi ne-am pornit sa prindem monstri din Cris.
Incercand sa ne amintim cele auzite in autobuz in scurt timp ajungem pe malul Crisului. Nu e vreme de pierdut asa incat incepem sa montam unditele si sa cautam locuri care sa ne trezeasca interesul, convinsi ca o astfel de expeditie nu se poate incheia decat cu un mare succes. Pornim in cautarea crapilor si somnilor inarmati cu rame, viermusi si arpacas. Si cautam si tatonam plimbandu-ne pe malurile Crisului kilometri intregi. Ne oprim in toate locurile care ni se par interesante ignorand total altele care ar fi putut fi fructuoase. Lipsa noastra de experienta isi spune cuvantul si dupa cateva ore de incercari, in toate stilurile cunoscute de noi la vremea aceea, cu toate momelile avute la dispozitie, reusisem sa prindem cate o mana de porcusori si obleti. Pestii s-au intors in apa imediat dupa capturare deoarece altceva urmaream noi. Intr-un tarziu, obositi, plictisiti si dezamagiti hotaram ca nu are rost sa mai pierdem atata vreme si stabilim sa facem o ultima incercare chiar in apropierea barajului. Rucsacul pe umeri, unditele in maini si ne intindem la drum pe cararea ce serpuieste pe malul Crisului complet indiferenti la toate bulboanele ce ne ies in cale. Dezamagirea incepuse sa ne cuprinda si entuziasmul initial se spulbera cu fiecare pas.
Cararea serpuieste pe mal, insirata pe o ingusta felie de pamant nelucrat de utilajele agricole care nu au putut sa se apropie chiar pana la buza apei. Si pe nesimtite incepem sa urcam o colina unde drumeagul, aproape ascuns in iarba mare si grasa, se strecoara intre marginea unei surpaturi in dreapta si un lan de porumb in stanga. Surpatura, din ce in ce mai abrupta si mai inalta ascunde firul apei si ne obliga sa fim atenti la fiecare pas pe care il facem. Curiozitatea este mare insa asa ca din timp in timp ne oprim si privim cu atentie zbaterea apei de la picioarele noastre. Exact in varful colinei, ne oprim din nou pentru a privi, mai mult curiosi decat interesati, bulboana facuta de Cris sub malul inalt. Surpriza, uimire, soc, neincredere! Toate la un loc si probabil inca alte cateva astfel de sentimente puteau fi citite in clipa aceea pe chipurile noastre. Malul, taiat aproape vertical de apa ce-l spala se afla la cel putin patru metri inaltime. La jumatate de metru sub fata apei, se vedea o buza cam tot de o jumatate de metru latime a carei margine se pierdea abrupt in adancimi. Pe aceasta buza si numai pe ea zeci de cleni se plimbau involburand apa si facandu-ne sa uitam de toate planurile anterioare. Clenii, mari de 500-600 de grame, asezati cu capul spre amonte stateau unul in spatele celuilalt ca o cohorta de pradatori asteptand victimele. Din cand in cand cate unul disparea in adanc pe marginea buzei si altii apareau din negura pentru a-l inlocui. Imobili si muti de admiratie i-am privit minute intregi incapabili de actiune. Era o priveliste cu care stiam ca nu ne vom mai intalni de multe ori.
In acest moment, o scurta privire asupra sculelor noastre este obligatorie. Asa cum stiti purtam dupa noi doua undite chinezesti din bambus, din cinci segmente, avand o lungime totala de aproximativ patru metri si jumatate. Prins cu un varnis direct de varful unditei, firul principal (romanesc si foarte ieftin) era de 0,20 iar la capat aveam un forfat de 0,15. Plumbul era asezat la circa 15 cm de ac si deasupra lui trona o pluta frumos finisata dintr-un dop. Sa nu va inchipuiti ca era o unealta grosolana. Ansamblul era destul de bun pentru vremea lui iar linia foarte fina si de mare acuratete. Era o undita gandita sa faca fata atat unui pescuit la carasi in ape statatoare cat si la obleti, mrene, scobari sau cleni mai mici in apele repezi ale Crisului, fara multe modificari si in limitele bugetului unor tineri de 14 ani. Deseori ori schimbam doar carligul. Nu stiam inca sa pregatim linii specializate pe tipuri de pesti sau de apa. Sunt subtilitati ale pescuitului pe care aveam a le descoperi mai tarziu.
Desfacem grabiti unditele, le armam cu momeli diferite si trecem la primele tentative de capturare a clenilor. Culcati pe burta in asa fel incat doar capetele sa ne treaca dincolo de marginea malului lansam firele in apa si asteptam. Trase de plumbi, momelile coboara rapid sub apa, plutele se aseaza in pozitie iar noi, cu sufletul la gura, ne oprim respiratia. Nimic! Repetam aruncarile de mai multe ori si tot nimic. Aha! Nu e buna adancimea. Una din undite e reglata la adancime mai mare, cealalta aproape de fata apei si ... nimic! Schimbam momelile. O data, de doua ori, de mai multe ori si... nimic! A trecut mai bine de jumatate de ora de cand ne-am oprit aici si clenii continua sa ne ignore. Situatia era dureroasa aproape fizic pentru ca imaginea cohortelor de cleni, plutind impasibili la cativa pasi de noi, ajunsese sa ne exaspereze. Ceea ce pana la urma s-a dovedit a fi un lucru bun, caci nici un profesor nu e mai priceput decat nevoia.
- Ma, da di ce stau clenii astia aci, la suprafata?
- Probabil cauta mancare.
- Mancare le-am dat si noi si nu i-o interesat nimic. Si nu prea ii vad cautand. Stau doar la suprafata si asteapta.

Autor Mihai-Octavian Vinturache


Replica a fost mai mult decat geniala pentru ca detectivii din noi s-au trezit in sfarsit la realitate. Strangem unditele, le asezam pe mal si decidem ca e cazul sa fim mult mai atenti la ce se intampla in mijlocul bancului de cleni. Culcati in continuare pe burta ne scoatem capetele dincolo de mal privind spre apa ca la un film deosebit de captivant.
- Pai daca nu le-o placut ce le-am dat noi insamna ca au altceva mai bun, ceva ce noi n-avem da sa gaseste prin apropiere.
- Stii di ce stau la suprafata? Cred ca asteapta ceva ce pluteste pa apa.
- Da ma, m-am lamurit cu asta da di ce doar aci, doar in bucata asta de mal?
- Uite ce cred io. Cred ca nu e vorba de ceva ce pluteste ci mai degraba de ceva ce pica in apa. Mancarea asta nu vine de departe. Cade in apa aci, in apropiere si ei s-or adunat ca s-o inhate imediat, cat mai repede. Probabil ca daca ar sta cu zece metri mai in josul apei nu ar mai apuca nimic.
Logica ne obliga sa ne retragem si sa cautam mai cu grija pe mal. Ce anume, inca nu stim dar trebuie sa fim atenti la tot ce ar putea constitui o hrana pentru pesti. Si nu trece mult pana cand intre firele de iarba gasim un gandac de Colorado. Si peste putin timp inca unul. Asta sa fie? Culegem cateva bucati si ne apropiem din nou de mal, ferindu-ne cu precautie. Gandacul cade incet urmarit de ochii nostri si se aseaza, intr-o liniste deplina pe apa. O sageata argintie sclipeste in soare aratandu-ne pentru o clipa un clean imens si gandacul dispare lasand in urma un mic vartej pe fata apei. Uitam de prudenta si scapam un strigat de victorie. Stim acum despre ce este vorba si banuim ca pestii, vrajiti si ei de posibilitatea de a se hrani atat de usor nu se vor mai alarma foarte repede. Ne ridicam si incepem sa culegem gandacii din iarba. Nu sunt foarte multi si asta ne contrariaza din nou pana in clipa in care ridicam ochii spre lanul de porumb. Va marturisesc ca nu am vazut prea des gandaci de Colorado pe frunzele de porumb dar aci totul era invadat. La un metru de mal, mii de gandaci acopereau plantele de porumb si presupun ca fiecare pala de vant mai puternica ducea cativa din ei in apa. Am renuntat sa mai culegem gandaci. Nu aveam decat sa intindem mana si strangeam cate trei sau patru. Asa ca la treaba! Punem cate un gandac in fiecare ac si lansam. Momeala pliciuieste usor apa si in locul in care a cazut pestii se feresc lasand un cerc gol. Din nou, trase de plumbi, momelile coboara rapid sub apa, plutele se aseaza in pozitie iar noi asteptam cu sufletul la gura. Nimic! Repetam aruncarile de mai multe ori si tot nimic.
- Ma, prosti santem. Nu vezi ca nu invatam nimic?
- Da di ce? Ce dracu au?
- Ma, pai daca astia stau la ciugulit si-i culeg de cum pica pa apa, di ce punem noi plumbi? Sa duca gandacii la fund?
- Pai pentru ca ase avem facute firele.
- Nu-s bune. Nu ne traba plumbi. Traba sa lasam gandacii sa pluteasca. Iar pluta o s-o punem doar ca sa vedem cand s-o agatat pestele. Strangem din nou unditele pe mal si inlocuim forfaturile. Acele si firele ne frigeau degetele si aveam impresia ca nu ne miscam destul de repede si ca pestii vor pleca doar pentru a ne face in ciuda. Montam repede un forfat fara plumb, cu pluta la o jumatate de metru de ac. Totul este gata si pentru a nu stiu cata oara reluam tentativa de a prinde macar un clean. Gandacii coboara spre fata apei, un pliciuit discret, un nou cerc eliberat de pesti, de data asta in jurul plutei si ... Abia cazute pe apa, ambele plute pornesc intr-o goana nebuna. Intepam precipitati si in secunda urmatoare doua racnete scutura frunzele de porumb. Al lui, de bucurie pentru ca in sfarsit agatase un clean iar al meu, de necaz pentru ca ramasesem fara forfat. Pestele strabate in scurt timp cei cativa metri de la suprafata apei pana pe malul cel inalt si se aseaza pe solul inverzit. O pata argintie de lumina anima verdele crud al malului. Il privim amandoi cu satisfactia reusitei. Fara sa fie mai greu de jumatate de kilogram era cel mai mare clean prins de noi pana in acel moment. Pestele se zbate in iarba iar noi il privim vrajiti si multumiti. Reusiseram singuri.
Ce s-a intamplat mai departe nu mai are importanta acum, trecand intamplarea prin filtrul atator ani scursi. Am plecat acasa cu cateva zeci de cleni fiecare in ciuda faptului ca, in timpul ridicarii din apa pana pe malul aflat la cativa metri inaltime, am pierdut o multime de forfaturi si implicit pesti. Am prins cativa cleni sariti bine de kilogram, pe care i-am scos din rau alergand de-a lungul malului zeci de metri pana in locul in care covorul de iarba saruta fata apei, intrand in rau si udandu-ne leoarca. Pentru ca, trebuie sa va spun, nu aveam mincioguri la acea vreme. Am pierdut o multime de cleni mari din cauza lipsei de experienta si mai ales de rabdare. Forfaturile, prea subtiri, se rupeau fie la inteparea unor exemplare mai mari fie in timpul ridicarii pana pe mal, cand chiar si un exemplar modest reusea sa scape daca se zbatea mai tare. Ajunsesem sa nici nu ne mai para rau dupa ei cand scapau. Stiam ca in minutul urmator vom prinde altul si ne ambitionam sa-i ridicam pe malul cel inalt. Am fost nevoiti sa facem un compromis intre distractie si cantitatea capturata. In momentul in care am pus forfaturi mai groase, capturile au scazut semnificativ si ca numar si ca dimensiune. Si atunci am luat singura decizie posibila, de a accepta riscul pierderii multor pesti. Priveam de sus clenii repezindu-se la gandaci si practic nu mai aveam nevoie de plute. Bucuria pescuitului ucisese in noi orice urma de decenta si ratiune. Ne-am oprit doar in momentul in care ne-am dat seama ca nu vom putea cara toti pestii prinsi. Am ajuns acasa cocosati de povara pestilor pe care i-am impartit cu toti vecinii.
Am facut bine, am facut rau? Eu cel de astazi pot sa va raspund avand o alta perspectiva, stiind ca se poate asocia placerea unor capturi numeroase cu retinerea unui numar decent de pesti. Dar tanarul de atunci e fericit si mandru. Pe el nu-l preocupa inca acest lucru, nu se simte vinovat si nu are puterea de a discerne. Se bucura de aceasta zi de exceptie. El simte placerea de a castiga o lupta prin propria inteligenta si prin capacitatea de a de analiza si intelege ceea ce se intampla in natura inconjuratoare. El isi traieste bucuria succesului cu intensitatea pe care nu ti-o poate da decat inocenta tineretii. El abia incepe sa invete.
Am revenit in urmatorii ani de multe ori la Tarianu, in acelasi loc si in altele apropiate. Dar nu ne-a mai fost dat niciodata sa ne intalnim cu un fenomen asemanator. A fost o intamplare unica prin tot ceea ce am trait si prin tot ceea ce am invatat. Am mai avut partide reusite la clean, cu undita sau cu lanseta dar nici una din ele nu a putut sa egaleze acea zi. Niciodata in anii care au urmat nu am mai vazut clenii adunati in asemenea numar si nici atat de abandonati freneziei de a se hrani. Memoria mea a pastrat aceasta intamplare in cele mai mici detalii pentru ca mi-a marcat profund evolutia ulterioara ca pescar sportiv. In viata fiecaruia dintre noi exista evenimente pe care le-am dori repetate. Dar poate ca unicitatea lor si nostalgia pe care ti-o lasa in suflet este de preferat banalitatii unei intamplari prea des repetate.